A trecut un an de când Romeo Tălmaciu a lăsat în sufletul tuturor celor care l-au cunoscut un gol ce nici timpul și nici cuvintele nu vor avea nicicând puterea să-l umple.

Un an de când familia, prietenii și învățăceii ROTARIEI nu-l mai întâlnesc decât pe tărâmul tainic al amintirilor. Un an de când nu-i mai cucerește pe cei din jur cu șarmul sau cu vorba-i mucalită, dar plină de căldură.
”Un om special, plin de vitalitate, mereu preocupat de niscaiva proiecte sau concerte mai apropiate ori mai îndepărtate. Modestia nu-l locuia adesea, dar asta i se trăgea din rigoarea,dăruirea și profesionalismul celui ce știe că face ceea ce i-a fost menit să facă. Era departe de a dezarma, de a se da învins.Și-a iubit meseria și i s-a dăruit cu nesaț. Dar, neiertător, timpul l-a răpit grăbit, așa cum grăbite ne sunt, parcă, de o vreme, toate pierderile din dăscălime”, au spus dascălii de la Palatul Copiilor Vaslui.
ROMEO TĂLMACIU este al nostru, al vasluienilor, ne aparține și mai mult de când nu mai e printre noi. El este al nostru și suntem ai lui pentru că am fost altfel câtă vreme l-am avut lângă noi.
ROMEO TĂLMACIU  a avut două inimi. Cea de-a doua – care nu l-a trădat – a fost și a rămas…ROTARIA ! Cu ea a trudit amar de vreme, dăruind Vasluiului faimă și recunoaștere națională și europeană. Fanfara și dirijorul erau pereche regală. Dirijorul oferea unor suflete curate substanța nemuritoare a muzicii. Iar când prima inimă s-a oprit, a rămas să bată cealaltă, cu pulsul întristat de absența Maestrului, dar în ritmul recunoștinței, al speranței și al reînvierii prin artă.
Spectacolul a rămas fără lumini, Maestrul și-a făcut, din pleoape, cortina, dar noi,….noi să ne facem timp, din vreme în vreme, să lăsăm pământescul din noi și să visăm…să ne purtăm gândul și pașii și să privim acolo, pe scena celestă, spectacolul:  ROMEO TĂLMACIU și ROTARIA lui!!!